În aproape 30 de ani de presă, deseori, ironică, dacă nu de-a dreptul tăioasă (un judecător mi-a spus odată: ”Ăsta e rechizitoriu, nu articol.”) prea mulţi i-am mai ciupit şi eu, ba pentru vreo neghiobie ușoară, ba pentru cine știe ce fărădelege crasă. Normal că m-am ales cu niscai antipatii sau adversităţi. Nu mă împăunez cu vreo duşmănie veritabilă, fiindcă n-o merit.
Că iese unu' sau altu'?... primar, președinte de CJ, consilier… că învinge partidul X sau partidul Y?… cum votează Ardealul, cine ”ia” Moldova, cine câștigă Oltenia?... ce se-ntâmplă în mediul rural?... cu cine merge urbanul… cu țăranii lui cu tot?... ce fac bucureștenii?... ea sau el?!
N-am văzut profet mai... (era să zic mincinos) prost inspirat ca Brucan! Cei 20 de ani pe care Oracolul din Dămăroaia ni-i făcea cadou în ianuarie ’90 pentru ca „românii să deprindă democraţia” s-au dus, hăt... de mult, în sensul că au mai trecut încă 10 ani de la termenul prorocit. S-au dus naibii, așadar, în total, 30 de ani, iar noi am deprins pe dracu’. N-am învăţat nimic. Nici măcar să votăm! Am votat prost de atâtea ori... Iar acum ne pregătim să mai votăm o dată, peste o săptămână. Aud din ce în ce mai des tot felul de brucani care anunţă că naţia va aduce din nou PSD-ul la guvernare... guvernarea locală de tip fanariot și guvernarea județeană baroniada roșie. Şi, culmea stupefacţiei, aproape că am ajuns să-i cred. Pe Brucan nu l-am crezut, dar de atunci am învăţat să suflu şi în iaurt. În concluzie, nu numai că nu ne-am obişnuit deloc cu democraţia (cum să te obişnuieşti cu ceva despre care habar n-ai ce-i aia?!), dar chiar tânjim după autoritarism, incapabili să concepem o altfel de societate, un alt tip de organizare şi de funcţionare, în afară de acela în care există un şef suprem şi un şef imediat care trebuie ascultaţi şi urmaţi fără crâcnire. Fiindcă, vorba unui vechi banc stupid: punctul 1. Șeful are întotdeauna dreptate; punctul 2. Când şeful nu are dreptate, se aplică punctul 1.
Că-l cheamă Ianis, Nikos sau Dimitrios, contează mai puţin. Sau deloc. Important este că munceşte. Grecul munceşte! La șapte dimineaţa, iese pe terasă, îşi aprinde prima ţigară a zilei şi îşi bea cafeaua. La șapte jumate, pleacă deja cu prima camionetă încărcată cu răsaduri. Le duce, probabil, la piaţă. Sau, mai degrabă, la câmp, să le planteze. E clar că grecul are un „lot” cum ar zice Moromete, fiindcă, altfel, la ce i-ar trebui tractorul şi grapa şi celelalte utilaje şi unelte din spatele casei? Pe la 8, pleacă şi nevastă-sa, cu portbagajul plin tot de lădiţe cu răsaduri. E clar, oamenii ăştia nu se duc la plajă! Se întorc pe la şapte, opt seara. Pe la nouă, ies pe terasă, stau de vorbă, poate mănâncă ceva, beau vreo bere, nu se vede prea bine, e aproape întuneric, iar becul lor e destul de chior. La nouă jumate, intră în casă. Îmi închipui că adorm instantaneu, că doar nu s-or uita la Antena 3, până la doişpe noaptea... A doua zi, o iau de la capăt.
Scena era pentru un pictor, pentru un regizor, mă rog, pentru cineva care să se fi priceput s-o transforme în artă. Mi-a fost însă dat mie, un pârlit de gazetar bătrân, să asist la ea.
La început, ţara noastră a fost o ţară de sate. Tocmai de-aia, veşnicia s-a născut la sat. Unde era să se nască? Cred că, pentru azi, asta ar fi trebuit să fie tot, în sensul că acest amărât de material de presă (unii îi zic editorial, alţii, comentariu, mie nu-mi iese decât câte un amărât de material de presă), hai, acest articol, trebuia să se fi terminat deja. Două adagii sacrosancte din doi monştri sacri ai culturii române (la derută, n-am pus ghilimele), din Geo Bogza, prima propoziţie, respectiv din Lucian Blaga, treaba cu veşnicia, plus că-mi reuşise şi glumiţa cu semnul întrebării, gata, suficient! Ar fi fost ceva drăguţ, cu un aer de intelectualism rasat, chiar uşor filozofic. Lăsam şi un final deschis... Ca să nu mai vorbesc de frumoasa performanță ca măcar săptămâna asta să scap neînjurat.
Nu ştiu de ce, zilele astea, mi-am amintit… poate toamna asta, care începe să se ia din ce în ce mai în serios… a trecut întâi o boare… a ruginit frunza din vii… cu promisiunea că niciodată nu fu mai frumoasă… ei, da!, duios de inevitabil… cu primul clopoțel, ca să recurg la o metaforă prăfuită… care, totuși, sună mai bine dect prima sirenă… ei bine, iată că știu de ce, zilele astea, mi-am amintit de anii de şcoală. De acel profesor de matematică, de fapt, care, atunci când vreunul dintre noi se canonea cu o rezolvare complicată la un exerciţiu simplu, mormăia mai mult pentru el: Mmda, mmbine... după care, cu mâna dreaptă arcuită deasupra capului, se scărpina la urechea stângă. Şi, când ne potoleam din râsul provocat de giumbuşlucul lui, dădea invariabil această sentinţă cu aparenţă interogativă: De ce simplu?... când se poate complicat...
Unii vor strâmba din nas: Gunoi?! Da, pute!... mai ales acum, vara… vara asta care, gata!, oricum, a trecut ca o amăgire. Deci, azi, despre gunoi. Da, știu, dovadă că am spus-o deja, de ce trebuie s-o repet?... pute! Dar despre ce să fi scris? Despre politică? Sunteţi siguri că nu era mai rău? Bleah!
Un harnic și sobru scriitor ploieștean, militant de vocație al culturii urbei sale, își deversează sila pe fb, o iau cu copy – paste, că pătează: ”Am căutat în numărul 21 al Românii literare (…) Absolut nimic. Am căutat în nr. 22. Aici da. La "calendar", cu litere mici "25 mai 1933 s-a născut Eugen Simion". Atât crede România literară că merită importantul cărturar la aniversare a 87 de ani, eminentul profesor la filologia bucureşteană, criticul şi istoricul literar de excepţie, academicianul, două legislaturi preşedinte al Academiei, editorul operelor capitale ale literaturii române (…) Cui nu i se face silă de memoria intelectuală de-a dreptul insignifiantă a editorilor revistei, a directorului său, coleg de catedră universitară - de pe când amândoi erau asistenţi - şi de revistă cu ostracizatul pe nedrept? Mie mi-e silă. Acesta este cauza din pricina căreia cultura, literatura română nu dau înainte. Vine cineva şi şterge ceea ce s-a făcut. Şi totul se ia de la cap”.
La grădinița politicii românești cu cel mai prelungit program electoral posibil ajuns deja la level apă de ploaie… tovarășa Gabi, educatoarea șefă a PSD București deschide serbarea de început de campanie electorală și de sfârșit de politică serioasă citind lista premianților. În cap, Petre Roman. În sală, rumoare… Câțiva aspiranți pesediști la pole position încearcă să facă gât, dar rămân bușbe, fiindcă Firea le-o ia înainte și anunță un alt monstru sacru al cacealmalelor: Mitică Dragomir, după care parcă a tunat și i-a adunat: Cornel Dinu, Anghel Iordănescu. Și cred că închisese la ”Antipa”, fiindcă Ilie Năstase și Gheorghe Zamfir n-au mai apucat să fie scoși de la naftalină, așa că vor rămâne, și de data asta, mă-nțeledzi… fără coledzi!