Cofetăria Le Bonbon m-a ajutat să văd corect, după 38 de ani de întuneric: sunt un nesimțit. Mulțumesc!
  • Citit 826 ori

Cofetăria Le Bonbon m-a ajutat să văd corect, după 38 de ani de întuneric: sunt un nesimțit. Mulțumesc!

 

Astăzi, când stăpânul județului Teleorman îl ceartă pe obrăznicătura de Grindeanu, eu vreau să vă vorbesc despre prăjituri. Sunt atât de pofticios încât, pentru mine, vitrina unei cofetării reprezintă cel mai înalt grad de perversiune la care s-a pretat omul civilizat, rezultatul sinistru a mii de ani de evoluție meschină pe acest pământ. Dacă îmi trântești, în față, o vitrină ticsită de amandine și savarine înghesuite, zemoase, răcoroase, lângă care să zacă și niște tarte cu fructe zglemenite în Kremschnit, mi-ai stricat săptămâna, îmi întorci pe dos întreaga aură, îmi batjocorești sistemul imunitar până la șoc anafilactic.

Vă destăinui aceste mici trăiri ca să înțelegeți gradul de dezamăgire trăit la o masă de la Galeriile Comerciale din centrul Ploieștiului, la cofetăria Le Bonbon. Aproape de ora închiderii, eu, sclavul dulciurilor, mâncam șobolănește o prăjitură, alături de o doamnă doctor venită din București, cu care mă întâlnisem.

„Să știți că în zece minute închidem”, am fost avertizați de fetele de la tejghea (foarte drăguțe și serviabile). „E în regulă”, am răspuns comandând fiecare câte ceva - vreo 30 de lei amestecați, la farfurie, la terasă.

Cofetăria Le Bonbon are vreo patru mese afară. Vorbind cu doamna doctor, încep să dispară mesele din jurul nostru, nebăgând de seamă aspectul decât în ultimă instanță, când ne-au fost luate scaunele libere de la masa noastră, târâite în mod voit ca să „ne simțim”. Era fix ora de închidere, nu o jumătate de oră după închidere - deh, cât poți întârzia la o prăjitură?

Îi zic tânărului harnic și încruntat care trăgea de mese: „Închideți?”. „Păi nu vi s-a spus că închidem?”. Eu, amabil: „Ei, nu trebuie să ne certați acum, pentru două minute în plus”. Tânărul nu s-a prins de Intercityul care venea spre el și insistă: „Da asta e chiar lipsă de bun-simț!”. Eu, în mod absolut surprinzător, în loc să-mi bag plua în neamul lui, îi răspund politicos, să-l văd până unde merge: „A, mă faci și nesimțit acum, mersi mult!”. Omul, inconștient în continuare, cu toate că îi dădusem suficiente indicii, după cum vedeți, insistă: „Păi dacă nu vedeți că am închis!”.

Ce vreau să spun e că nu vreau să văd OPC și toate organele de control inventate pe Terra în vizită de lucru să-l frigă, pentru că dacă voiam asta se întâmpla fără drept de apel. Însă fetele alea drăguțe care vând nu au nici o vină că tipul tare-n gură care face clienții nesimțiți este colegul lor. Sau șef sau ce-o fi.

Enervant este altceva: că apare câte o chestie simpatică, cu produse bune, într-un oraș muncitoresc ca Ploieștiul, într-un centru unde nu ai promenadă, ai doar Hale, alături de două trei săli de păcănele și boschetari mișunând fără direcție printr-un parc care nu se putea porecli decât al Foamei – iar chestia bună, cum ziceam, este stricată de un om care nu înțelege comerțul, până la urmă. Nici nu contează că am consumat de 30 de lei sau de trei lei. Ideea de a ușui un client cu aerul de ninja încruntat după ce i-ai luat banii și i-ai trântit produsul pe masă denotă o mentalitate de ospătar comunist. Iar băiatul acesta era tânăr, cum ziceam.

Acum, sigur, că mă știți cum sunt, exagerat – în loc să mă cert cu politicienii, am coborât în universul bomboanelor ca să îl urechez pe unul care trage de mese la o cofetărie. Problema e alta: din cauza lui, nu mai pot mânca mini-amandinele alea șmechere, că am jurat că nu mai intru, iar eu fără amandine nu pot să scriu cu talent despre țăranul de Dragnea și despre alte boarfe penale din județul ăsta. Cum să fac? Să trimit pe cineva sub acoperire? Aștept soluții urgente, e glicemia mea în joc, mersi!

Sebastian Ignat

close

Sign up to keep in touch!

Be the first to hear about special offers and exclusive deals from TechNews and our partners.

Check out our Privacy Policy & Terms of use
You can unsubscribe from email list at any time