țICNELI (âncă) SUPORTABILe (6). Istoria, adevăr sau cioacă. Alegeți!
  • Citit 118 ori

țICNELI (âncă) SUPORTABILe (6). Istoria, adevăr sau cioacă. Alegeți!

Fiindcă mulți cred încă și acum că Ziua Independenței de Stat a României trebuie sărbătorită pe 9 mai, la aceeași dată, așadar, cu Ziua Europei și cu Ziua Victoriei asupra Germaniei Naziste (de altfel, compania este selectă), n-ar fi rău să ne aplecăm puțin asupra evenimentelor istorice de acum 143 de ani și chiar mai recente, ca să ne risipim confuziile și să ne limpezim opțiunile.

Să începem prin a lămuri o chestiune de principiu, de logică politică și de practică legislativă. Și anume, când devine efectiv-operantă, când capătă putere de lege, când începe să producă efecte o decizie a Parlamentului, în ziua când este votată de parlamentari sau în ziua când este semnată / promulgată de conducătorul statului, domnitor, rege, președinte... ce-o fi el? Regula constituțională este aceeași și azi ca și atunci: Parlamentul legiferează, conducătorul statului promulgă, iar Monitorul Oficial publică ceea ce semnează acesta, nu ceea ce decide Parlamentul.

În cazul Independenței din 1877, lucrurile au decurs astfel: pe 9 mai, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu citește declarația în Parlament, iar acesta o votează cu entuziasm. (Dacă e să intrăm în detalii, inițial, Kogălniceanu a fost destul de rezervat, considerând că proclamarea independenței față de Imperiul Otoman ar trebui făcută cu multă precauție, fiindcă ar putea avea urmări ”vătămătoare” pentru țară, iar declarația din 9 mai a fost susținută și chiar inspirată încă din 7 mai, de principele domnitor Carol și de prim-ministrul Ion C. Brătianu, într-o ședință de guvern).

A doua zi, pe 10 mai, domnitorul Carol o semnează, validând-o, conferindu-i astfel consistență și putere de lege. Deci, care este Ziua Independenței de Stat a României și, prin urmare, când trebuie ea sărbătorită? Până în 1948, aceasta a fost considerată a fi 10 mai, când se mai sărbătoreau încă două evenimente istorice ale Regalității și ale Regatului României: venirea principelui Carol în țară, la 10 mai 1866 și proclamarea lui ca rege și a României ca regat, la 10 mai 1881.

După 1948, comuniștii au plasat-o pe 9 mai (iar foștii activiști încă activi și semidocții amatori de mistificări susțin asta și azi), tocmai pentru a diminua rolul regelui Carol și a face uitată data de 10 mai - Ziua Regalității Române, dar și pentru a o lega de capitularea Germaniei naziste, 9 mai 1945 (procesul de predare a armatei germane începuse încă din 7 mai) și ziua înființării PCR, 8 mai 1921.

Dar mișculația comunistă nu a păcălit pe nimeni, după cum dovedește acest fragment din mesajul pe care Dwight Eisenhower, preşedintele Statelor Unite ale Americii, l-a adresat poporului român la 10 mai 1954:

”În încercarea lui de a rupe poporul până şi de cunoaşterea propriei sale istorii, regimul despotic din România a şters ziua de 10 Mai din calendarul sărbătorilor naţionale româneşti. Regimul actual din România a făcut aceasta crezând că, prin eliminarea acestei zile tradiţionale a Independenței, ar putea convinge poporul român să accepte stăpânirea străină. Noi, cei din Lumea Liberă, ne dăm seama că deşi ştearsă din calendarul oficial, ziua de 10 Mai va dăinui în inima poporului român, care aşteaptă restaurarea libertăţii lui cu curaj şi încredere”.

Adevărul istoric este acela că fără semnătura lui Carol, decizia Parlamentului rămânea doar un document intern de o admirabilă demnitate națională, e adevărat, și de o colosală importanță istorică, dar, totuși, o hotărâre fără relevanță europeană, fără răsunet pe plan internațional, fără valoare și fără putere juridică în politica externă a țării, fără forța de a se impune cancelariilor europene pentru a fi analizată și recunoscută de facto și de jure ca o realitate geopolitică oficială pe harta continentului.

Sigur că proclamația lui Kogălniceanu este fundamentală, dar fără semnătura lui Carol, Independența ar fi rămas, pentru cine știe cât timp, doar o tentativă excepțională, un ideal național clamat și aclamat... in desertis, or așa, promulgată sub semnătura conducătorului statului, proclamația a devenit lege, a devenit un eveniment istoric purtător de destin național, inclusiv prin recunoașterea sa de către puterile europene ale momentului.

De-aici încolo, fiecare crede ce vrea.

M. Ghiță Mateucă

Sursa foto: Wikipedia/Open library

close

Sign up to keep in touch!

Be the first to hear about special offers and exclusive deals from TechNews and our partners.

Check out our Privacy Policy & Terms of use
You can unsubscribe from email list at any time