țICNELI (âncă) SUPORTABILe (9) Nişte europeni. Azi: Neamţul nu putea să doarmă liniştit
  • Citit 134 ori

țICNELI (âncă) SUPORTABILe (9) Nişte europeni. Azi: Neamţul nu putea să doarmă liniştit

Este aproape miezul nopţii. Riguros exact, că suntem în Germania, e 23,42. Orășelul doarme sub o claie de întuneric vâscos. Cele câteva becuri gălbui din vârful stâlpilor fac şi ele ce pot. E destul de frig, pentru luna lui cuptor a concediului de vară. O ploicică zornăie monoton pe acoperişuri. Cred că din casă se aude ţais, exact ce-i trebuie neamţului ca să doarmă buştean şi să viseze că pe stradă nu umblă nici măcar infractorii. Români, desigur, asta nu e greu de constatat, cu RO pe maşină. Normal că mă codesc să sun, deşi fräulein de la benzinăria de pe autobahn, care-mi dăduse adresa, fusese categorică, gesticulând foarte expresiv: Ei, na!, ce contează ora, când e vorba de afaceri?

Aşa că îmi iau inima-n dinţi şi soţia alături, ca să vadă eventualii insomniaci vigilenţi de după perdele că suntem o familie, oameni serioşi, pensionari, şi mă apropii de intrare. Nevastă-mea nu îndrăznea nici să deschidă gura, măcar în şoaptă, lucru rar la o femeie, după 40 de ani de armonie conjugală. Dar cu un mesaj nonverbal tot m-a onorat, învârtind degetul în bolta tâmplei: Nu eşti zdravăn, mamă!, mai ales că-i stricasem bunătatea de confort din maşină, ca s-o târăsc în noaptea umedă și rece. Şi pentru ce? Pentru impresie artistică?! Păi, da, ca să se vadă clar că suntem o pereche onorabilă şi că nutrim cele mai paşnice gânduri. Cu siguranța pe care mi-o dă această precauție de bun simț, apăs butonul soneriei. Scurt. Nimic! După cinșpe secunde, sun din nou.

După alte cinșpe, se aude cum se deschide o uşă. Nişte paşi coboară o scară şi o voce de om bătrân răspunde articulat: Ja, ja! Şi omu’ mai adaugă ceva, dar vastele mele cunoştinţe de germană de opresc, deocamdată, aici. Desigur, deschide uşa. Nu are reacţia de care mi-era groază: Oh, mein Gott!, voi mai lipseaţi! (Totuşi, e miezul nopţii! Mai și plouă. Suntem și ausländeri). Dimpotrivă, chiar zâmbește puțin, Ca un neamț, dar zâmbește.

Ne invită să intrăm. După două vorbe: Bitte schön, plus semnul universal al extenuării – capul culcat pe palmele împreunate, pensionarul, nu fiindcă era bătrân, dar cum să-i zic, dacă ţinea o pensiune?!, ne confirmă că am nimerit unde trebuie: Ja, ja! Şi o ia nemţeşte. Mai întâi, o invită pe frau să ia loc, apoi îi arată lui herr unde să parcheze maşina. După care, ne cere dokument. Până aici, e bine, mă relaxez eu. Şi nici germana parcă nu e chiar atât de grea. Serios?! Wie viele Nächte? Eu, bâtă! (Bine, moșu’ era și cam fonfăit). Ridic din umeri, ridic din sprâncene, dau din cap, dau din mâini, în sensul că: limba gimnastică, ceva?! Brusc, mă scutură regretul că nu am văzut destule filme nemţeşti. De telenovele... de unde?!, nici pomeneală!

Şi, habar n-am cum, dar nici n-aş fi vrut să aflu, îmi vine în minte Nosferatu - eine Phantom der Nacht! Hopa! Dragă, mă-ntorc eu cu aplomb spre nevastă-mea, vrea să ştie câte nopţi rămânem, că parcă zice ceva de nacht. Şi, fără să mai aştept confirmarea de la frau, care pierduse încă o dată ocazia de a mă prețui la adevărata mea valoare, ridic arătătorul şi-l răsucesc uşor în plan vertical, şoptind, totuşi, cu mare sfială: Ein nacht! Triumf! Moşu’ se strâmbă de plăcere: Ja, ja!

În schimb, el nu are deloc succes cu zweiundfünfzig! Şi nici în degete nu are încredere. Se vede că nu prea e umblat prin lume... Dacă eu îi arăt cinci degete şi ăsta înţelege 5 euro?!, şi-o fi zis neamţu’... naiba ştie ce-o fi în capul lui, adică al meu, poate 500? Pe urmă, ia o hârtiuţă şi scrie exact aşa: 52, -, adică 52 virgulă liniuţă, euro de-ăştia europeni, klar? Şi alături scrie 103.

Ca să nu mai fac eu vreo mutră caraghioasă (cred că se distrase destul) pune şi cheia camerei pe tejghea, cu numărul ataşat la vedere: 103. Ist gut?, îşi încheie el oferta. Gut, gut!, o accept eu prompt, lăsând-o mască pe nevastă-mea (dacă nu cumva era o grimasă cauzată de vreo premoniţie nasoală... nacht, chestii...). Oricum, crescusem în ochii jupânului, care deja mă privea altfel: Ia uite la ăsta, şi-a revenit, că la început nu părea atât de inteligent.

Şi, ca să-l dau gata definitiv, nu credeţi că am atins maximum de tupeu cu:  Frühstück? Ca să vedeţi ce face Kauflandul din noi! Normal că am şi zâmbit, într-un anume fel, irepetabil, cred, astfel încât să îmbin demnitatea clipei cu foamea de dimineaţă, pentru care, sincer, burta mea începea deja să se antreneze. Ori era dusă, ori era invidioasă, nevastă-mea n-a reacţionat, deşi ăsta ar fi trebuit să fie momentul meu de glorie: Frühstück! Puteam să zic Linco, nu?, Delma sau Unirea! Plus că moşu' dispăruse cu banii mei într-o anexă a recepţiei, altfel, instalată în holul de la intrare, sub scară. Ce naiba face tataie acolo, frate?, bombănesc eu, mai mult pentru mine, la care soţia are un scurt moment de coşmar: Eu ţi-am spus să nu venim în pustietatea asta. Se-ntâmplă atâtea... cine ştie ce pune la cale. Ah, femeile!

Desigur, punea la cale o chestie pur nemţească. M-a lămurit sunetul acela specific care ar trebui să-l chinuiască pe Câțu noapte de noapte. Era o casă electronică de marcat la care  a înregistrat încasarea a 52 de euro virgulă nimic, pentru a da şi statului ceva din ei, exact 3,4 euro, aşa cum dovedeşte chitanţa nr. 07–27 9661 din 19 iulie 2019. În noaptea aceea ploioasă, la vreo 20 de kilometri de autostradă, într-o mică pensiune de la marginea țării, al cărei proprietar sigur nu era stresat de controale, dacă nu era korrekt cu finanţele Deutschland, neamţul nu putea să doarmă liniştit.

M. Ghiţă Mateucă

close

Sign up to keep in touch!

Be the first to hear about special offers and exclusive deals from TechNews and our partners.

Check out our Privacy Policy & Terms of use
You can unsubscribe from email list at any time