tzICNELI (âncă) SUPORTABILe (23) O naţiune ca-n “Planeta maimuţelor”
  • Citit 154 ori

tzICNELI (âncă) SUPORTABILe (23) O naţiune ca-n “Planeta maimuţelor”

Gonind pe autostradă cu 130 la oră, apuc să văd, totuşi, un indicator mai aparte, altul decât cele rutiere: MUZEJ MOTOCIKLOV. Atâta tot, adică de ajuns doar pentru a mă nedumeri: Dom’le, ăştia chiar au un muzeu al motocicletei?! Vă daţi seama şi după indicator, nu numai după autostradă, că nu era la noi. Se întâmpla undeva în Slovenia. Ajuns acasă, normal că am dat buzna pe internet. Da, în comuna Vransko, există un muzeu al motocicletei, cu o colecţie de peste 100 de piese, excelent conservate, profesional etalate, cu piese şi subansamble, cu date şi informaţii despre istoria industriei de motociclete, despre modele, despre concursuri, campioni, performanţe etc. Ştiţi cum e cu internetul – îi dai un minut şi-ţi ia toată ora. Şi aşa afli că la Solihull, în Anglia, există Muzeul Naţional al Motocicletei, cu 850 de exponate, etalate pe vreo patru hectare, că în Germania se află ceva asemănător – expoziţii permanente de motociclete în diverse muzee de tehnică şi industrie. Să nu credeţi că la noi nu... Prin 2009, la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, a fost o “expoziţie de motociclete clasice şi de epocă”, deschisă vreo lună şi ceva, despre care citez opinia unuia care a văzut-o:  “din păcate nu pot să o recomand prea călduros. În total sunt 21 de motociclete din care 4 - 5 îngriite şi faine (...) În rest, parcă le-au strâns dintr-un hambar părăsit şi le-au aruncat acolo”. În replică, dau şi opinia altuia, despre muzeul din Slovenia: “Muzeul (…) dispune şi de locuri de cazare ieftine şi restaurant, adică o excursie cu motorul până acolo ar fi perfectă pentru orice motociclist interesat un pic şi de istoria motocicletei, nu numai de cum să te dai pe o roată“.

Veţi spune că am luat-o razna pe două roţi. Ba, nicidecum! Nu numai că nu am avut, nu am şi nici nu voi avea vreodată motocicletă, dar nici măcar nu m-am urcat, nu mă urc şi nu mă voi urca vreodată pe una. La drept vorbind, nici nu mă interesează motocicletele. Şi, dacă tot nu s-a înţeles, e cazul s-o spun răspicat – nu de motociclete este vorba aici, ci de cu totul şi cu totul altceva. Nici măcar de muzee, neapărat. Ci de cultură. Şi de oameni. De concepţia şi de atitudinea oamenilor faţă de cultură.

Târându-mă  cu 50 la oră, pe la Bușteni, normal că am timp berechet să-mi aduc aminte de fosta fabrică de hârtie de aici, care data de la 1880, demolată în 2008, după 128 de ani de funcționare neîntreruptă nici măcar în timpul războaielor mondiale de care nici secolul trecut și nici țara noastră n-au dus lipsă. În locul unor vechi hale industriale care, au asigurat și identitatea orașului și bunăstarea locuitorilor, astăzi se poate admira un supermarket de toată frumusețea. Deși ansamblul arhitectonic al fostei fabrici figurează în Lista monumentelor istorice, unii susțin că halele demolate n-ar fi fost monument istoric, alții susțin însă că da… dar s-au făcut mișculații, dar asta (mai) contează? Contează, dar nu operează. Importantă este, oricum, opinia omului de rând, acela care vine la Buşteni ca turist şi lasă banul acolo, pentru prosperitatea staţiunii, deci a naţiunii, şi vrea să ia cu el, în schimb, nu numai relaxare, dar şi cultură, identitate culturală, satisfacţie intelectuală, mândrie naţională. Şi ia un drac: „s-a distrus ceva vechi, cu ani buni în spate, pentru a face loc unui lucru nou şi lipsit de gust... Buşteniul are farmecul lui aparte cu anumite case tradiţionale şi vechi”, cum zice cu năduf cineva pe net.

Ceea ce se întâmplă la Buşteni nu este un lucru neobişnuit pentru ţara asta, unde trecutul e o nebuloasă, viitorul – o himeră, iar prezentul – o învălmăşeală. Ca să mă limitez la Valea Prahovei, tot aşa au fost rase de pe faţa pământului fabricile de sticlă şi de postav precum și fabrica veche de bere din Azuga,  iar cea de şamotă, parțial. Vorbesc de fabrici-emblemă, înfiinţate înainte de... și imediat după 1900, ale căror clădiri şi utilaje reprezintă un excepţional patrimoniu industrial, de care cultura naţională şi turismul din această zonă ar fi avut mare nevoie. Cu fiecare zid dărâmat, se şterge o pagină din istoria acestor locuri, cu fiecare utilaj vândut ca fier vechi se uită o vârstă din existenţa oamenilor. Nimeni nu mai vrea să ştie că, mai bine de o sută de ani, prosperitatea celor două oraşe şi viaţa locuitorilor s-au bazat pe o industrie înfloritoare. Din motive pe care nu are rost să le detaliez aici, epoca aceea a luat sfârşit. Poate că, din punct de vedere economic, falimentul industriei de la Buşteni şi Azuga a fost un proces inevitabil, dar, uneori, inevitabilul mai depinde şi de oameni. În fine, industria a ajuns istorie... Dar de ce s-o uităm? De ce s-o omorâm a doua oară?

În comuna Vransko din Slovenia există un muzeu al motocicletei. Deşi muzeul nu se bazează pe vreo tradiţie industrială, fiindcă în zonă nu a fost niciodată o fabrică de motociclete, singura lui justificare fiind un circuit de motocros, cineva a avut ideea să-l înfiinţeze. Şi l-a înfiinţat. El există şi este vizitat. Este un act de cultură care vorbeşte despre oameni, despre tehnică, despre viaţă, creativitate şi pasiune.

Despre viaţa de demult a oamenilor din Buşteni şi Azuga nu mai vorbeşte nimic. Aici, pare că totul a început acum 30 de ani, cu vilele, hotelurile, pensiunile, supermarketurile şi pârtiile de schi. Îmi este imposibil să înţeleg cum de comunităţile şi administraţiile din Buşteni şi Azuga acceptă aşa ceva, să li se şteargă istoria şi să li se amputeze identitatea. Îmi este imposibil să înţeleg, dar o explicaţie există. Este vorba de atitudine. De atitudinea culturală. Adevărul este că ne lipseşte cultura de tip inovativ, caracterizată prin inteligența, voința, puterea şi competenţa de a face lucruri noi, născocite de mintea noastră.

Mă gândesc, de exemplu, la un complex cultural – turistic de tip “muzeu deschis”, multifuncţional, interactiv, în care vechea industrie de la Buşteni şi Azuga să fie reînviată în centenarele hale ale uneia dintre fabricile de aici. Cu instalaţii şi utilaje recondiţionate pe post de exponate tehnice, cu machete funcţionale, cu fotografii, date statistice şi informaţii tehnico-istorice, cu zone demonstrativ – artizanale, în care sticlarii să facă sticlă, postăvarii – postav şi berarii – bere, sub ochii vizitatorilor, cu locuri de joacă pentru copii, cu restaurante tip cantină muncitorească pentru adulţi, şi cu alte zone de interes pentru turiştii care, veniţi de aiurea, ar fi interesaţi să vadă ceea ce la ei acasă nu au şi nici în alte locuri din lume nu găsesc – farmecul romantic al unei industrii complexe care, de-abia ieşită din manufactură, a atins apogeul economic, pentru ca apoi să cedeze în faţa ultraperformanţei computerizate de azi.

Nu este decât o simplă idee. Adică exact ceea ce, la început, a fost şi muzeul din Vransko. Diferenţa este că la ei ai ce să vezi, iar la noi n-ai să vezi! Vorba anonimului care, parafând în felul acesta sinucigaşa indolență care ne domină viaţa, destinul și istoria… şi nu numai în ceea ce priveşte atitudinea faţă de trecut, faţă de patrimoniul cultural, faţă de identitatea naţională, a postat pe internet această concluzie tristă: “O naţiune ca-n “Planeta maimuţelor”.

M. Ghiţă Mateucă

close

Sign up to keep in touch!

Be the first to hear about special offers and exclusive deals from TechNews and our partners.

Check out our Privacy Policy & Terms of use
You can unsubscribe from email list at any time