Metamorfoza în românism. Primele zile în prea frumoasa noastră țară și mirificul Ploiești
  • Citit 120 ori

Metamorfoza în românism. Primele zile în prea frumoasa noastră țară și mirificul Ploiești

Am venit din Anglia forțat de condiții neprevăzute în patria noastră. Duminică luasem biletul și luni ajungeam la Otopeni. Un prieten bun m-a preluat de la aeroport. Am purtat pentru prima data masca în spații publice închise. În Anglia măsurile urmau să intre în vigoare cu întarziere. 
La Otopeni văd primii burtoși la pază și la taximetre, fumează și vorbesc tare între ei. De ce vorbesc tare?  Se adresează unor călători cu „tu“, „matale“ sau „dumneavoastră“ după o istantanee scanare vizuală.

În fine, zgomotul dulce al murmuratului de fundal, câteodată un strigăt, mă amuză și mă încălzește. Sunt acasă, e soare, e cald, nu plouă, e bine.
Șosele late, traficul e bun, șoferii schimbă benzile pe sens fără rost. Eu văd și din perspectiva cealaltă. Nu mai înțeleg nervozitatea. Se merge tare, excesiv de tare. Este adevărat și drumurile sunt mai drepte și invită la viteză fără riscuri prea mari. Englezii au proiectat special șosele virajate doar pentru a reduce tentația spre viteză a șoferilor. În Anglia e frustrant, în România e un risc.

Regăsesc orașul meu „căpătuit“ cu  pungi de gunoaie sprijinite de indicatoare rutiere, uneori chiar plăci de rigipis, în rest neschimbat. Remarc totuși ceva bun, semafoarele au semnal sonor care durează cât verdele pentru pietoni. Super. Mă surprind salutând șoferii care încetinesc la trecerea de pietoni permițându-mi traversarea. Ei se uită ușor mirați. „De ce mi-a făcut ăsta cu mâna?“. Unei doamne la vreo 70 de ani îi spun „Sorry“ că îi blocasem involuntar accesul pe o alee în timp ce mă zgâiam la vitrina unui magazin. 

În continuare, așa cum făceam și înainte, salut și mulțumesc oriunde intru și cu oricine vorbesc. Așa e și normal, dar văd că nu prea se mai practică.
Nu mai înțeleg încrâncenarea oamenilor, apatia, graba fără rost,  nervozitatea, fețele încruntate, fețele scrutătoare, oamenii care privesc numai asfaltul când merg. Parcă au suferit, în urmă cu câțiva ani, de pe urma un cataclism natural și supraviețuitorii nu mai au curaj să zâmbească. 
De ce mă miră? Pentru că și eu eram așa. Încruntat, gata de scandal, degrabă „înjurătoriu“ în trafic și claxonagiu.  

Timpul și viața curge la fel în România ca și în Anglia. Nu valoarea veniturilor dă diferența. Doar că oamenii au alte stări de spirit care se capătă în timp prin educație și autocontrol. Va urma.

Alex Policală

close

Sign up to keep in touch!

Be the first to hear about special offers and exclusive deals from TechNews and our partners.

Check out our Privacy Policy & Terms of use
You can unsubscribe from email list at any time