tzICNELI (âncă) SUPORTABILe (25) A fi prost e omenește… perseverare diabolicum (2)

tzICNELI (âncă) SUPORTABILe (25) A fi prost e omenește… perseverare diabolicum (2)

În februarie a.c., un domn numit Mihai Ivașcu publică un material de presă, nu contează pe ce site, preluat apoi și purtat ca sfintele moaște ale prostiei fudule prin tot felul de site-uri, sub diverse titluri, dintre care, însă, eu îl prefer pe cel inițial: „De ce e limba română o limbă unică”? Și nu-l prefer așa, de un capriț, de un pamplezir, ci fiindcă vine cu răspunsul inclus: Ca să se mire proștii!

E!, de exemplu, cât de prost trebuie să fii ca să crezi că există ”11 motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii”. Ce-i al sculptorului e al cezarului sculpturii mondiale, dar, nu vă supărați, ce-a scris Brâncuși ca să poată fi considerat un etalon de referință pentru limba română ”de baștină”? Dar să nu sărim totuși peste titlu, fiindcă treaba aia cu ”româna limbă unică” e a naibii de incitantă. Cum adică, ”limbă unică”?, din moment ce e de ajuns să asculți cum cântă drăgălașii de la grupa mare  ”Frère Jacques, Frère Jacques Dormez-vous? Dormez-vous?”… și numai dacă învățătoarea reușește, contra o înghețată, să-i facă pe derbedeii de-a IV-a să-și ridice ochii din telefon, unde joacă ”Honour of Kings”, tot română limbă unică și asta, da? Ar fi multe de spus, dar e pierdere de vreme să acorzi (prea mare) atenție cuiva care chiar crede și se mândrește că româna este ”așa o limbă unică”. Păi, sigur că este! Dar e plin globul pământesc de limbi… unice. Există o unică bulgară, o unică japoneză și o unică singhaleză, ne place, nu ne place… Și, ne convine, nu ne convine, chiar și cebuana este o limbă ”unică”, fiind vorbită de vreo 20 de milioane de oameni, undeva prin Filipine. A, dacă o mai vorbeau și vreo 5 milioane pe la Făurei, Țăndărei sau Mizil, da, cebuana filipinezilor nu mai era unică… avea o soră geamănă la Fefelei!

Inclusiv în marea familie a limbilor romanice, limba română este ”unică” la fel cum este unică fiecare dintre cele câteva zeci de limbi, dialecte sau graiuri de origine latină pe care strămoșii romani le-au presărat de-a lungul și de-a latul Europei, de la franceză la sasareză, de la italiană la friulană sau de la română la mirandeză, fără să mai punem la socoteală puzderia de idiomuri iradiate din anumite limbi romanice în America Centrală și de Sud sau mai știu eu prin ce alte colțuri de lume, așa numitele limbi creole, și astea cu zecile. Despre ce, naiba, vorbim? Sigur că limba română este ”unică”, dar, pe toți zeii limbilor Pământului!,  fiecare limbă de pe Terra este, în felul ei, unică. Că doar n-or exista limbi… identice!

Adică toate limbile din lume sunt aidoma, o uriașă masă amorfă de limbi care abia dacă se deosebesc una de alta, numai româna este… neasemuită, total diferită, complet incomparabilă, categoric  inconfundabilă, plus inegalabilă, inimitabilă, așadar, absolut unică, limba primordială, limba lui Adam și Eva, limba din care se trag toate celelalte limbi ale pământenilor, limba în care Dumnezeu Însuși a creat lumea, când a zis El: Să fie lumină! direct în română, că abia după aia au venit evreii cu ויהי אור (se descurcă cine poate), grecii cu γενηθήτω φῶς ( genēthētō phōs)  și latinii cu aiureala aia de Fiat lux, de zici că nu mai e Biblie, ci marcă de mașină. Păi?! E, dacă tot am ajuns la lucruri sfinte, după toate glumițele astea de doi bani, e cazul să recunosc că Mihai Ivașcu și nenumărații săi adepți are dreptate: Limba română este o limbă unică. Adică, unica în care se vorbește românește!

Dar chiar e cazul să ne prostim în halul ăsta?… să ne împăunăm cu faptul că suntem, uau!, ați ghicit… unici?! Și, la naiba, chiar trebuie să ne urcăm pe un mușuroi de furnici, ca să fim noi cei mai înalți dintre pământeni? Cei mai deștepți și cei mai frumoși suntem deja, că doar asta am stabilit-o mai demult, cu altă ocazie.

Și, tot de-astea de limbă ”unică”... Nu, serios, cât de disperat de prost trebuie să fii, ca să te fudulești că: ”Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa”? Bine chiar așa de-ar fi, ce  mare brânză?... ce performanță galactică? Dar poate vreți să faceți cunoștință cu propriul dumneavoastră motiv de mândrie națională în materie de cuvinte lungi, luați de colea, dar, atenție, pătează, că are 44 de litere și este aproape imposibil să nu curgă fudulia din vreuna, sunteți pregătiți, da?, bun!, hai să citim împreună: „ pneumonoultramicroscopicsilico volcaniconioză”. Dacă ați scăpat cu bine din cumplita încercare de limbă plimba-n gură, aveți toată admirația mea! Plus recunoștința! Sunteți un adevărat patriot de limbă unică și vă premiez cu informația că acest cuvânt există, dar lipsește cu desăvârșire din toate dicționarele disponibile în lexicografia românească, figurând, probabil, în vreunul medical de strictă specialitate, fiindcă monstrul ăsta imposibil de rostit definește o boală de plămâni cauzată de inhalarea prafului de siliciu vulcanic.

N-aș vrea să mă îmbolnăvesc de pneumonoultramicroscopicsilico volcaniconioză, pe cuvânt, nu că mi-ar fi frică de pneumonoultramicroscopicsilico volcaniconioză în sine, dar mă gândesc la nefericitul ăla de doctor care va fi nevoit să-mi spună că sufăr de pneumonoultramicroscopicsilico volcaniconioză, cum ar da el în bâlbâială și și-ar pierde stima de sine, ceea ce, în meseria asta, ar fi un dezastru cu implicații nasoale și consecințe nașpa. În fine și în sfârșit, mândria că taman în limba ta ”unică” au cutezat niște litere să se așeze în ordinea asta monstruos de monumentală: „ pneumonoultramicroscopicsilico volcaniconioză” o trăiești din plin în formă de stupoare, dar ți-e groază să o exprimi, că, na!, cum să-i spui lu’ mă-ta că ești mândru că poți să zici ” pneumonoultramicroscopicsilico volcaniconioză” din două, trei, patru, hai, șapte, opt răsuflări, dar, la naiba, ăsta este al treilea cel mai lung cuvânt din Europa și, în sfârșit, stăm și noi onorabil într-un clasament… Alo,112?, mai e deschis la 9?

Hei, feții moșului… da’ măcar Mihai Ivașcu nu este ministru (precizez, nu este ministru încă, dar poate să ajungă, nu?, că are toate atuurile), dar ia acultați-l pe Bogdan Gheorghiu de la cultură, cum vede el distanțarea socială la teatr. Se referă la actori, nu la personaje (scuzați, știu că dumneavoastră v-ați dat seama, dar domnul ministru poate nu mai știe la ce s-a referit): ”Ține de alegerea repertoriului. Una e distanţa socială în Romeo şi Julieta, alta e distanţa socială în Take, Ianke şi Cadîr. Bănuiesc că nu exista o apropiere atât de mare între Take, Ianke şi Cadîr cum este între Romeo şi Julieta. În momentul în care alegi repertoriul trebuie să ai în vedere şi distanţarea socială între artişti”.  

Veți zice că asta e la mintea cocoșului, că doar Take, Ianke și Cadîr nu se iau în brațe, nu se giugiulesc, nu se… nimica. Sigur, n-am nimic cu cocoșul și nici cu mintea lui, dar cu domnul ministru ar fi o problemă, fiindcă, recunosc, ezit între… omenește și diabolicum, vezi titlul, suntem la tzICNEALA jubiliară 25, nu uitați! Și problema e că, prin definiție, de la director încolo, oamenii ăștia din cultură, cel puțin, sunt niște docți. Nu te mai saturi ascultându-i, fiindcă nu-ți vine să crezi că e adevărat. Poți foarte bine să trăiești intense emoții  estetice, confundând pasajul ăsta tip reality show din declarația ministrului, ați reținut bine, da! al culturii… cu o secveță dintr-un film artistic, nu neapărat horror. Numai că, hai, să fim serioși, cine să facă așa o capodoperă? Scenaristul nici nu s-a născut, regizorul încă nu s-a hotărât ce se va face când va fi mare, de actori, ce să mai vorbim?! … copii de țâță! Așadar, încă o dovadă că viața bate filmul, teatrul, filarmonica… tot! Eu însumi pendulez (după ezitarea de mai înainte, pendularea asta e perfectă, deja mă ia cu amețeală) între săracu’ dom’ ministru, câte mai are pe cap și ... iartă-l, spectatorule, că nu știe ce vorbește, l-a prostit treaba asta cu distanța covidă. 


Păi, la naiba, ia, gândește-te și tu, e ușor să umbli seară de seară cu ruleta în smoching și să măsori distanța dintre Romeo și Julieta?, mai ales în scena aia drăguță cu balconul… adică, mai mult cu dormitorul, cu hârjoana, bre!, că erau și ei tineri și neastâmpărați, când îi dă fata deșteptarea băiatului: Hai, pisi, dispari, naibii, de-aici, că te prinde badigardu’ și jar mânânci. De Take, Ianke și Cadîr nici nu mai pomenesc, că și pe V.I. Popa ăsta l-a pus benga să scrie o piesă cu trei personaje principale, că nu putea să facă și el un stand up comedy ca toți ăștia, Micutzu, Teo, Bobonete, Celentano ăla… nu-i așa domnu’ ministru?, ce?... acolo nu râde lumea? Plus că scăpai și dumneavoastră de beleaua  cu distanța, că la stendapurile astea vine doar câte un artist pe scenă, singur, așa, e și mai ieftin, nu decor, nu costume, nu alea-alea, peruci, chestii… spune ce are de spus, pleacă, vine altu’… ce să măsori? Da’ e bine și-așa, că clasicu’ nostru s-a oprit la trei.

Dacă se lua după macaronaru’ de Pirandello, cu piesa aia imposibilă pe timp de covid, i-auzi la el, ce tupeu, cică ”Șase personaje în căutarea unui autor”… Șase!, vă dați seama?! Ce-o fi pe capu’ lu’ săracu’ dom’ ministru ăla al lor...
(Va continua? Habar n-am! Material, gârlă, motive, două gârle, da’ cât s-o țin așa, cu prostia? Despre prostie când mai vorbim?)  

M. Ghiță Mateucă

Citește și: tzICNELI (âncă) SUPORTABILe (24) A fi prost e omenește… perseverare diabolicum

close

Sign up to keep in touch!

Be the first to hear about special offers and exclusive deals from TechNews and our partners.

Check out our Privacy Policy & Terms of use
You can unsubscribe from email list at any time