tzICNELI (âncă) SUPORTABILe (28) Lehamitea de la poarta infernului. Infernul de sine

Sigur că asta te obosește, te surmenează, te epuizează și este inevitabil ca, după un timp, să apară suava tentație a lehamitei, pozând în Maica Teresa care te îndeamnă smerit să cedezi, să te retragi, să devii apatic, să nu te mai intereseze, fiindcă, nu-i așa?, ești foarte obosit, din ce în ce mai nervos, mai ai puțin și dai în paranoia, Doamne, ferește!, da’ ia stai, bă, nenică, da’  ce-am făcut?, de ce să mă bag eu în toate astea, da’ ducă-se dracului, chiar merită să-mi pierd timpul și să-mi mănânc sănătatea cu toți nebunii? Dă-i în mă-sa, să facă ce vor, mie-mi ajunge, nu mă mai interesează... fie ce-o fi, eu nu mai rezist, îmi bag picioarele!

Și gata! Din momentul ăla, când te cuprinde disperarea și te copleșește scârba, când te domină furia și te sugrumă neputința, lehamitea ajunge să-ți dicteze și tu să scrii ca un tocilar tot ce-ți dă ea ca temă pentru acasă: viața oricum e nedreaptă și n-o s-o-ndrepți tu... lumea oricum e nebună... și n-o s-o faci tu mai bună... chestii de-astea de descurajat inteligența și voința și bunele intenții și de semănat îndoieli, angoase și deșertăciuni... Din momentul ăla, începe să nu-ți mai pese. Dar poate fi și  momentul ultimei treziri, a ultimului asalt al lucidității și al responsabilității tale individuale care nu-ți dă voie să abandonezi, să te lași cuprins de tentaculele lehamitei. Orice, dar numai lehamite, nu! Fiindcă lehamitea stă la poarta infernului, a infernului de sine, cel mai greu de suportat din câte infernuri există. Rezistă cu orice preț, nu te lăsa doborât de lehamite! Fiindcă ei exact asta așteaptă, să ți se facă lehamite și să abandonezi. Orice caracter integru și orice conștiință onestă care abandonează șubrezește forța de apărare a societății împotriva agresivei mizerii umane, odios de imorală, jalnic de proastă și infinit de periculoasă, fiind dovedit că, ori de câte ori mizeria umană s-a impus la conducerea treburilor publice, istoria a cunoscut lungi perioade de nenorocire, tragedie și regres.

Voi ilustra toată această poate prea lungă pledoarie cu un singur exemplu. Este vorba de cineva care și-a anunțat public starea de lehamite, un intelectual ploieștean extraordinar, față de care am tot respectul, un om integru și de mare caracter, care, din diverse motive, la un moment dat, nu a mai putut:

”România contemporană este atât de urâtă încât îmi permit să mă detaşez de urâţenia respectivă. De aceea nu mă mai interesează nimic din peisajul politic românesc, deoarece am constatat că, de fapt, este o notă de specificitate ontologică în ceea ce ni se întâmplă, nu ţine numai de partinicul evident oricărei "democraţii" (...) această detaşare de cotidianul contondent este foarte folositoare pentru calea spirituală... Liniştea este mai importantă decât agora!”.

Îi respect opțiunea, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu acest tip de rezolvare a situației. În primul rând, pentru că în... fișa postului se prevede că intelectualul este obligat să se opună răului din societate oricând, oriunde și oricum s-ar manifesta acesta. Nu te poți detașa, ca intelectual, de ”cotidianul contondent”... măcar și pentru faptul că, dacă Hristos s-ar fi ”detașat”, creștinismul nu ar fi existat. Și nici lumea de azi n-ar fi existat. Nici martirii care au plătit cu libertatea, cu sănătatea și cu viața prin pușcăriile comuniste nu s-au detașat de ”cotidianul contondent”, dimpotrivă, l-au înfruntat cu eroism și cu o exemplară vocație a sacrificiului grație căreia au găsit ”calea spirituală”, care nu știu cum ar putea fi posibilă în afara a tot felul de confruntări, inclusiv cu cotidianul contondent.

”România contemporană este atât de urâtă”? O fi! Este! Și?, o lăsăm de izbeliște? Păi, unde și cum vor mai trăi urmașii noștri? Și ce se va întâmpla cu sufletele noastre, dacă ne vom ”detașa” toți? Și lumea din timpul lui Hristos era urâtă... Și România a fost mereu urâtă, din punctul ăsta de vedere... moral, politic, dar uite că nu chiar toți înaintașii noștri i-au întors spatele.

”Liniștea este mai importantă decât agora”? O fi! Este! Numai că, de la greci încoace, acolo s-a făurit istoria, în agora. Chiar și în '89. Chiar și în ianuarie 2017! Mă rog, și acolo! În niciun caz în... detașarea de cotidian! Dacă ne vom izola toți, noi, ăștia, ”sensibilii”, fiecare în cochilia lui... spirituală, sub pretext că urâțenia lumii ne face rău, fiți siguri că agora nu va rămâne pustie.

Acolo se vor aduna ei, cei cu stomacul tare și cu reflexe de dominație noi-nouțe, care exact asta așteaptă de la noi - să ne paralizeze lehamitea, să cedăm, să se izoleze fiecare în infernul propriei sale neputințe. Și atunci, România va deveni cu adevărat urâtă, odioasă, insuportabilă... pentru multă, foarte multă vreme. Să fim, totuși, optimiști: nu pentru totdeauna. Fiindcă o astfel țară nu va avea niciodată un... totdeauna!

M. Ghiță Mateucă