Fire sensibilă, ureche zburdalnică, normal că mă zgârie al naibii, dureros până la Eustachio și dincolo de trompa  lui ... cine?... cel mai gingaș verb al limbii române, răsfățatul poeților, parola de bază a familiei și direct răspunzătorul pentru perpetuarea speciei și sporirea natalității, da, ați ghicit!, verbul ”a iubi”. De la o vreme, românii nu-și mai iubesc doar copiii, nevasta, mama, tatăl, soacra, familia, țara, amanta, cățelul, pisica, mașina etc... etc.,  în fine, aproapele sau, după caz, dușmanul, categoria ”ca pe tine însuți”, ci, odată cu... gloabalizarea, care ne servește de toate, inclusiv publicitate tradusă profi, după modelul ace, brice și...  calice, au ajuns să iubească și...

Este aproape miezul nopţii. Riguros exact, că suntem în Germania, e 23,42. Orășelul doarme sub o claie de întuneric vâscos. Cele câteva becuri gălbui din vârful stâlpilor fac şi ele ce pot. E destul de frig, pentru luna lui cuptor a concediului de vară. O ploicică zornăie monoton pe acoperişuri. Cred că din casă se aude ţais, exact ce-i trebuie neamţului ca să doarmă buştean şi să viseze că pe stradă nu umblă nici măcar infractorii. Români, desigur, asta nu e greu de constatat, cu RO pe maşină. Normal că mă codesc să sun, deşi fräulein de la benzinăria de pe autobahn, care-mi dăduse adresa, fusese categorică, gesticulând foarte expresiv: Ei, na!, ce contează ora, când e vorba de afaceri?

Îmi vine să încep ca în Biblia latină: ”In principio erat Verbum”. Dar nu vreau să cad în păcatul trufiei nici măcar de dragul limbii latine și oricât m-ar subjuga acest prim verset fundamental al Evangheliei după Ioan: ”La început a fost Cuvântul”. Așa că voi sta cuminte în banca mea și voi mărturisi cu modestie: La început, a fost doar o această postare pe facebook: ”Nici acum nu se face cine știe ce, dar chiar așa... să se scoată limba latină din programa școlară?! Urmașii noștri nu vor mai ști ce înseamnă: ”Est modus in rebus; Errare humanum est; Nosce te ipsum!; Fiat lux! sau Cogito ergo sum”. Cum nu știu eu ce înseamnă ”Naghunahuna ako nga adunay”... fiindcă nu am învățat cebuana. QED!”

Fiindcă mulți cred încă și acum că Ziua Independenței de Stat a României trebuie sărbătorită pe 9 mai, la aceeași dată, așadar, cu Ziua Europei și cu Ziua Victoriei asupra Germaniei Naziste (de altfel, compania este selectă), n-ar fi rău să ne aplecăm puțin asupra evenimentelor istorice de acum 143 de ani și chiar mai recente, ca să ne risipim confuziile și să ne limpezim opțiunile.

Nu din snobism, ci pentru a mai îndulci puțin titlul și, mai ales, pentru a vă convinge într-o limbă de largă circulație și enorm prestigiu că ceea ce urmează să vă spun astăzi e o treabă mare, fraților, și la ei și la noi, și atunci și acum, iată tema pe franțuzește:  ”Du sublime au ridicule, il n'y a qu'un pas”. A spus-o Napoleon după ce, bineînțeles, a experimentat-o pe pielea lui imperială, sub forma unui ridicol dezastru sublim, realizat în pas grăbit, atunci când a fost nevoit să se retragă cu coada între picioare din Moscova complet pustiită, dar nu cucerită, total distrusă, dar nu capitulată. Dar, în fine, să lăsăm istoria să doarmă-n colb de cronici, cum însuși Poetul ne îndeamnă... și să vedem bârna din ochii noștri...

Ţi s-a întâmplat, desigur, să ajungi la un adevăr. Nu la un mare adevăr, la un adevăr istoric, la un adevăr absolut, aşa cum fac prorocii, filozofii, artiştii sau savanţii, iluminaţii sau vizionarii, spuneţi-le cum vreţi. Nu la aceste cazuri de graţie divină mă refer eu aici. Nu! Eu mă refer la omul normal, la omul ca toţi oamenii, la omul obişnuit, căruia, uneori, i se întâmplă să ajungă la un adevăr obişnuit şi să devină conştient de asta: Dom’le, ăsta e adevărul!

Unul dintre puținele avantaje ale izolării este că poți s-o iei razna fără a da de bănuit. De pildă, uite, eu o să vorbesc astăzi despre un... zâmbet. Și, la pariu, asta n-o să i se pară nimănui ciudat. Da, își face pandemia de cap și covidul ravagii, dar ce? nu merge un mic zâmbet, acolo, măcar așa, de rezistență tăcută, de sfidare drăguță? Îmi amintesc că un oarecare Marquez a scris chiar un roman întreg și foarte gros, ni la el: ”Dragoste la vremea holerei”. Ce mi-e holera, ce mi-e covidu?! Plus că dragostea e mai mult decât un zâmbet, nu?

Așadar, rămânem la zâmbet, da? Și observăm că nici când zâmbea Mona Lisa, ba un mic război, ba o mare ciumă, nu era prea multă liniște pe lume. Nu mai vorbesc după aia ce soartă a avut biata de ea, că au năvălit experții, nene, ba că e de la fericire, zâmbetul, adică, ba că e de la tiroidă... Unii i-au pus și mustăți! Și nu s-a mai supărat nimeni. Bine, nici nu s-a bucurat cineva, dar de când este bucuria obligatorie, ai?

Am ținut tot postul, am dat de pomană, am ascultat de Vela și de Daniel, l-am afurisit pe Iohannis și, ca dovadă că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită... ups!, mi se strică frigiderul. Tocmai acum, vă dați seama?!, când cu toate alea pentru Paște, bucătăreală, prăjitureală... Nevastă-mea nu e italiancă, dar se pricepe la tarantele. Dopo che e finito il repertorio di siciliane e calabrese, numai într-o napoletana vero m-a ținut...  Au, au, au, zilele mele, capisci? Toți zeii!... toți au murit! toți mor! vorba lu' Nenea Iancu, atunci, bre, când cu Lefter ăla cu două lozuri, numai... Internetus trăiește.

După fix 33 de zile și ceva mai multe nopți (astea trec mai greu), hai să ies și eu din casă… Cu pantalonii merge ușor, cureaua se lasă înduplecată cu o singură gaură. Cămașa însă face gât, adică ultimul nasture nu se închide neam… hait, zic, s-o fi schimbat moda, bine că n-am păr pe piept. Iar pantofii… o, Doamne, ce durere!, pantofii mă supără  rău de tot. N-au intrat până ce n-am scos limba la ei. Cred că erau geloși pe papuci.

Și iată-mă la volan, motorul pornește la sfert de cheie, se-aprind zeci de leduri, iar o voce suav-metalică îmi șoptește lasciv: Bine-ați venit la bord! Este o zi splendidă. Unde dorește domnul să meargă? Ei, nu!, asta e prea de tot! În primul rând, că încă nu este ora 11. În al doilea și următoarele, am acasă tot ce-mi trebuie, inclusiv... voce, în oraș, toate alea sunt închise, plus că  sunt un cetățean responsabil. Și, în semn de protest, mă ridic din pat și mă îndrept hotărât către fotoliu. M. Ghiță Mateucă