Astă vară, când concediile erau non-covid, adică aproape omenești și pe patru roți, plus un cort, circulam de trei zile fără bec – fază scurtă, pe stânga, nu din indolență, ci pentru că pe Valea Loarei e mai greu să găseşti un service decât un castel. Asta, până la Bracieux, când, la ieşirea din camping, un domn scund, suplu şi agil… comme un tigre, tipul “fără astâmpăr”, îmi face semn cu amândouă mâinile, clătinându-şi capul şi rotindu-şi ochii (nu ştiu cum reuşea), în orice caz, foarte sugestiv: Mec, vous avez un gros problème! Ştiu, ştiu, bine, merci beaucoup, pas grave!, fac eu pe deşteptu’, încercând să-l ocolesc, fiindcă omuleţul se postase la trei metri de maşină şi continua să dea din cap şi să-mi arate farul din stânga.

O celebră butadă sună aşa: „Cuvintele i-au fost date omului ca să-şi ascundă gândurile”. Corect! Dar parcă numai cuvintele? Zâmbetul ce-are? Cât rău nu poţi face cu zâmbetul pe buze?! Dar ochii? Nu numai că poţi minţi pe cineva privindu-l în ochi, că aici intervin cuvintele care uneori te pot trăda, dar poţi să ucizi fără să clipeşti. Fie doar şi vise. În fine, nu anatomia duplicităţii mă interesează aici, deşi ar fi de scris un întreg tratat  despre asta, despre cum pielea de pe tine poate să fie de drac, cum e să muşti mâna care te-a hrănit sau să fii numai ochi şi urechi, ca să pârăşti mai mult, trup şi suflet, ca să trădezi mai bine etc.

Ba chiar dimpotrivă, se trăieşte foarte bine! Pe principiul “dacă nu curge, pică”, şpaga mică face vila mare, maşina scumpă şi obrazul gros Dar cu șpăguță se ține chiar și obrazul subţire. Ba chiar mai sigur decât cu vreun şpăgoi tip bombă cu ceas, să dormi iepureşte în fiecare noapte, năduşind sub plapuma coşmarului că-ţi bat mascaţii la uşă taman când ţi-e agoniseala mai dulce.

Circulă pe net și face... furouri pe feisbuc un articol publicat într-o revistă de care, spre mândria mea, până acum, nu am auzit, semnat de o duduie blondă (la propriu, jur!, i-am văzut poza), de care, până acum... idem. Nu m-aș fi ostenit și nici nu v-aș fi chinuit cu prostia asta, dacă nu m-ar fi înduioșat până la indignare (DEX: ”revoltă sufletească amestecată cu amărăciune, mânie și dispreț, provocată de o faptă nedemnă, nedreaptă sau rușinoasă”)...  candoarea celor împodobesc cu inimioare și distribuie cu floricele, într-o veselie suspectă, fel de fel de mizerii, fiindcă atâta pot, atâta fac... sau chiar sunt năimiți să bage bățul prin gard, producând minciuni și practicând dezinformarea și manipularea. Iar așa ceva nu mai este nici de înțeles și nici de tolerat.

Scenarist, regizor și vedetă de șoc din toate pozițiile, atât afară cât și înăuntru, nu mai zic păpușar de vocație, căruia îi mănâncă din palme tot felul de marionete ale banului bine plasat, Sorin Ovidiu Vântu e un fel Nostradamus à la Dan Puric, adică prăpăstios ca profetul și charismatic ca cabotinu, scuzați, n-am găsit altă cacofonie. 

Cât mai e română… limba asta?

Personajul colectiv: noi toți, ei tonți, popor, oșteni, curteni… toată strânsura FB

Autorul: ”Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat” (Tudor Mușatescu).

Personajul: Cătălin Mitralieră Rădulescu, medic și deputat; sau invers

În 1977, Ceaușescu ne-a obligat prin lege să zicem ”tovarăș” și ”tovarășă”, în loc de ”domn”, ”doamnă” și chiar ”domnișoară”. Ce era să facem? Ne tovărășeam ca niște domni peste tot, în fabrici și uzine, în ședințe, la școală, la primărie...  Da, dar la coadă sau în tren, continuam să ne domnim tovărășește, în virtutea inerției, iar la scara blocului și la coafor, bârfa nu mergea cu ideea de tovarăș, însă cocoanele puteau fi scărmănate să le meargă fulgii… fir-ar ea de nenorocită, că se ține mare doamnă…

Știu că e o glumă veche, un banc, ceva de hai să ne râdem, care și-a cam trăit traiul, și-a mâncat mălaiul feisbucului, care și el s-a contaminat de mitologia românească a minunățiilor care țin trei zile, niciun minut în plus. Și… bine face, bine găsește, fiindcă dacă, în intervalul ăsta de bătut șaua, iapa tot nu pricepe, e păcat să strici orzul pe gâște și nu mai are niciun rost să bați apa-n piuă, că nu tot ce zboară se mănâncă și nici… bici nu poți face din orice.

(continuare)

Cocoțat pe gardul șubred care desparte ridicolul de sublim, Mircea Dinescu se dă cocoș de munte de pe malul Dunării și cucurigă cum îi vine lui pe chelie, băgându-și pintenii în el de adevăr, de bun simț, de decență sau dreaptă judecată. Versetele penibilului sună mișto, nu?, și se aud până departe, că doar unul e Mircea Dinescu cel haios cu gura mare.