Ploiești. Bariera Bucov. Vineri, pe la prânz. Nu am nicio treabă în zonă, dar acolo m-a dus soarta. Eu cu soarta nu mă pun, să fie clar, mai ales când e drăguță cu mine și îmi oferă un loc de parcare. Gratis! Deși nu aveam nicio speranță că tocmai aici am să găsesc așa ceva (vezi, din nou soarta!), uite că da: Oficiul poștal nr.1, popular, poștă. Bună ziua, un plic, vă rog. N-avem! Nu aveți plicuri? Nu! Poștă fără plicuri?! Da! Și funcționara începe să râdă. Blondă, ce să-i faci?! Drăguță, desigur, chiar simpatică: Scuzați-mă, și pe mine mă umflă râsu’. Nu face nimica!

Sub pseudonimul misterios de banal Cătălina, pe ziareonline.ro apare un articol (17.04.2021, 12:23) care geme sub povara maximei inteligențe profesionale (ca să nu mai zic de onestitate) din care citez aceste micuțe rânduri:

Doar câteva mostre din scrisoarea în 11 puncte adresată de niște medici Președintelui, Parlamentului și Guvernului (luate cu copy – paste, ca să nu alterez nimic din profunzimea și farmecul textului semnat de doctori, deci, doctoral):

Inițial, am vrut să scriu ceva k lumea, un subiect drăguț, din actualitatea cea mai fierbinte, cu fraze inteligente și concluzii irefutabile, dar, pe măsură ce mă încremeneam în proiect, îmi era din ce în ce mai clar că n-am eu atâta har ca să mă ridic la înălțimea imperativelor jurnalisticii vremii, plus că, tot citind și recitind replicile acestei piese sui generis de théâtre-vérité, nici nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile de tot râsu-plânsu-mi-s-a, nu mai zic de inima-mi care tresălta de mândrie patriotică: Avem un popor genial... ce (ne) facem cu el?

Cum, ce facem? Îl dăm la ziar! Și uite-așa se face că aici și acum, chiar sub ochii noștri roșii de duioșie agresivă provocată de revelația unui act de creație literară transmis live ca la manual... se naște un spectacol excepțional, ce zi eu... o adevărată epopee a spiritului național, o analiză necruțătoare și o sinteză exhaustivă a tot ceea ce poporul acesta e capabil să producă în materie de tot ce vrea el: de la covid până la Dumnezeu, via Tudosie, și retur. Genial fără speranță!

Reuniți într-un grup numit #DisruptTexts, niște profesori americani militează pentru eliminarea lui Shakespeare din programa școlară, pe motiv că ”are în operele sale o atitudine nepotrivită legată de rasă, sex și clase sociale” și că ”tineretul de azi nu se mai regăsește în opera sa”.

În aproape 30 de ani de presă, deseori, ironică, dacă nu de-a dreptul tăioasă (un judecător mi-a spus odată: ”Ăsta e rechizitoriu, nu articol.”) prea mulţi i-am mai ciupit şi eu, ba pentru vreo neghiobie ușoară, ba pentru cine știe ce fărădelege crasă. Normal că m-am ales cu niscai antipatii sau adversităţi. Nu mă împăunez cu vreo duşmănie veritabilă, fiindcă n-o merit. 

Că iese unu' sau altu'?... primar,  președinte de CJ, consilier… că învinge partidul X sau partidul Y?… cum votează Ardealul, cine ”ia” Moldova, cine câștigă Oltenia?... ce se-ntâmplă în mediul rural?... cu cine merge urbanul… cu țăranii lui cu tot?... ce fac bucureștenii?... ea sau el?!

N-am văzut profet mai... (era să zic mincinos) prost inspirat ca Brucan! Cei 20 de ani pe care Oracolul din Dămăroaia ni-i făcea cadou în ianuarie ’90 pentru ca „românii să deprindă democraţia” s-au dus, hăt... de mult, în sensul că au mai trecut încă 10 ani de la termenul prorocit. S-au dus naibii, așadar, în total, 30 de ani, iar noi am deprins pe dracu’. N-am învăţat nimic. Nici măcar să votăm! Am votat prost de atâtea ori... Iar acum ne pregătim să mai votăm o dată, peste o săptămână. Aud din ce în ce mai des tot felul de brucani care anunţă că naţia va aduce din nou PSD-ul la guvernare... guvernarea locală de tip fanariot și guvernarea județeană baroniada roșie. Şi, culmea stupefacţiei, aproape că am ajuns să-i cred. Pe Brucan nu l-am crezut, dar de atunci am învăţat să suflu şi în iaurt. În concluzie, nu numai că nu ne-am obişnuit deloc cu democraţia (cum să te obişnuieşti cu ceva despre care habar n-ai ce-i aia?!), dar chiar tânjim după autoritarism, incapabili să concepem o altfel de societate, un alt tip de organizare şi de funcţionare, în afară de acela în care există un şef suprem şi un şef imediat care trebuie ascultaţi şi urmaţi fără crâcnire. Fiindcă, vorba unui vechi banc stupid: punctul 1. Șeful are întotdeauna dreptate; punctul 2. Când şeful nu are dreptate, se aplică punctul 1.

Că-l cheamă Ianis, Nikos sau Dimitrios, contează mai puţin. Sau deloc. Important este că munceşte. Grecul munceşte! La șapte dimineaţa, iese pe terasă, îşi aprinde prima ţigară a zilei şi îşi bea cafeaua. La șapte jumate, pleacă deja cu prima camionetă încărcată cu răsaduri. Le duce, probabil, la piaţă. Sau, mai degrabă, la câmp, să le planteze. E clar că grecul are un „lot” cum ar zice Moromete, fiindcă, altfel, la ce i-ar trebui tractorul şi grapa şi celelalte utilaje şi unelte din spatele casei? Pe la 8, pleacă şi nevastă-sa, cu portbagajul plin tot de lădiţe cu răsaduri. E clar, oamenii ăştia nu se duc la plajă! Se întorc pe la şapte, opt seara. Pe la nouă, ies pe terasă, stau de vorbă, poate mănâncă ceva, beau vreo bere, nu se vede prea bine, e aproape întuneric, iar becul lor e destul de chior. La nouă jumate, intră în casă. Îmi închipui că adorm instantaneu, că doar nu s-or uita la Antena 3, până la doişpe noaptea... A doua zi, o iau de la capăt.

Scena era pentru un pictor, pentru un regizor, mă rog, pentru cineva care să se fi priceput s-o  transforme în artă. Mi-a fost însă dat mie, un pârlit de gazetar bătrân, să asist la ea.