„Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.” Aşa începe o poezie care a făcut epocă, la vremea ei, fiind recitată peste tot, de la modestele serbări şcolare şi până la monstruoasele spectacole omagiale… şi continua: “E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt,/ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt,/ E-n viața ce veșnic nu moare” (“Partidului”). A fost scrisă de George Lesnea, dar numele autorului are mai puţină importanţă, din moment ce poezia continuă să fie atribuită şi azi ba lui Dan Deşliu, ba lui Mihai Beniuc, ba cine ştie cărui alt poet de curte comunistă, pe ideea că tot o apă şi-un pământ….

Uite, n-am ce face şi mă f. şi pe mine o grijă. Câţi membri de partid or fi în ţara asta?! Așa… toți la un loc, nu contează culoarea carnetului și nici cotizația la zi, membru să fie. Nu sunt chiar atât de disperat, ca să mă intereseze câţi are fiecare partid în parte. Şi, oricum, n-aş afla adevărul, fiindcă ăştia mint şi când numără, nu numai când respiră. Aş vrea să aflu doar câţi sunt în total. Cu toptanul, cum zice moldovanul, normal că sunt priviţi de către politicieni ca o turmă de credincioşi, adevăraţi bigoţi politici care, în tratatele de politologie, sunt numiţi, uşor maliţios, “electorat captiv”. Deci, să fie un milion? Când sunt întrebaţi intempestiv de către vreun reporter cu caş la gură: Câţi membri numără partidul dumneavoastră?, dacă nu-l iau la mişto pe novice, şefii de partide dau ochii peste cap, înghit în sec şi îndrugă cai verzi pe pereţi, scuipând la repezeală ceva ce poate semăna cu nişte sute de mii. Hai, să fie un milion, în total.

Nu, nu ştiu ce să mai cred. Nu mai ştiu ce să cred despre noi înşine, despre poporul ăsta, despre naţia asta, despre ţara asta, despre populaţia asta şi despre conducătorii ăştia pe care şi-i alege şi apoi nu-i mai respectă, dar continuă să-i tolereze. Pe jumătate, sunt înclinat să cred că e vorba de un blestem istoric. Orice-am face, orice-am drege, nu ne iese. Oricât am fi de buni, de inteligenţi, de competenţi, de cinstiţi, harnici, bine intenţionaţi şi responsabili, pur şi simplu, nu ne iese nimic din ce încercăm, dăm greş de fiecare dată când ne propunem ceva şi o luăm în barbă original, după care ne punem ori pe criticat, ori pe jelit.

Culmea, astea două ne ies de minune! La făcut, nu ne prea pricepem, dar la dat cu părerea suntem imbatabili. Jumatea ailaltă mă somează însă să nu fiu chiar atât de superstiţios şi de fatalist, până la a aştepta cu mâinile în sân să se producă minunea deşteptării, pe care, iată, zadarnic o invocă de vreo sută şi cincizeci de ani încoace poezia aia revoluţionară care, culmea!, nici azi, când a ajuns imn naţional, nu-şi produce efectele!

Lehamitea e anticamera abandonului… locul ăla sinistru, sufrageria tuturor ororilor, unde, dacă ai apucat să intri, gata!, nu mai ai nicio scăpare, poate doar scăparea pe tine, fiindcă, odată ce-ai abandonat, înseamnă că nu te mai preocupă nimic, nu te mai interesează nimic, nu-ți mai pasă de nimic, nici măcar de ceea ce se poate întâmpla cu tine însuți dacă ieși pe stradă în chiloți… și o iei așa, în neștire, spre niciunde. Sigur că e greu. Sigur că e infernal să dai piept zilnic cu minciuna, cu impostura, cu hoția, cu ticăloșia, cu manipularea, cu prostia... cu acel oribil țunami devastator care năvălește peste tine din toate pozițiile – din politică, de la serviciu, de la primărie sau de la spital, de la televizor, din ziare, sau, mai ales, din feisbucul nostru cel de toate zilele și a trei sferturi din nopțile noastre.

După ce a uitat cât a dat din coate și i-a trecut jena de a fi slugărit pilele care au decis loteria funcției, directorul începe să creadă că s-a trezit în scaun fiindcă este el tobă de carte, ca absolvent al universității din Moreni (nu este universitate la Moreni?... aveți răbdare!) și specialist nevoie mare, dottore doldora de patalamale care-i atestă tot felul de specializări și tot neamul de calități. Somitate!

Ne plângem că primarii sunt hoţi, că prefecţii sunt de formă, că şefii judeţelor taie şi spânzură, că senatorii sunt inculţi, că deputaţii sunt papă-lapte, că politicienii sunt „vai steaua lor”, că miniştrii sunt incompetenţi, că premierul e varză, că şefii de partide sunt mediocri, că preşedintele e somnoros, dictator și trădător...

Ne plângem că judecătorii sunt corupţi, că procurorii sunt năimiți, că poliţiştii fac abuzuri, că medicii sunt şpăgari, că preoţii sunt lacomi, că funcţionarii sunt ţâfnoşi, că ziariştii sunt mincinoşi, că patronii sunt duri, că miliardarii sunt de carton, că ţiganii sunt needucaţi, că ungurii vor Ardealul...

Ne plângem că directorii sunt incapabili, că şefii sunt tâmpiţi şi colegii insuportabili, că vecinii sunt gălăgioşi, că vânzătorii ne înşală, că hoţii ne fură, că gunoierii sunt leneşi, că drumarii nu deszăpezesc, că profesorii sunt apatici, că elevii nu învaţă iar studenţii sunt pe-afară...

Ne plângem că statul ne jupoaie, că presa ne minte, că UE  ne umileşte, că FMI-ul ne dă ordine, că mafia îşi face de cap, că tinerii sunt destrăbălaţi, că pensionarii trăiesc prea mult, că orăşenii sunt aroganţi, ţăranii sunt prea de la ţară, maneliştii – încuiaţi şi anteniștii spălați de creier...

Ne plângem de toţi şi de toate. Ce să mai... ceilalţi sunt infernul! Citiţi ziarele, uitaţi-vă la televizor, priviţi strada, ascultaţi autobuzul, intraţi pe forumuri, vorbiţi cu rudele, bârfiţi cu vecinii... şi veţi constata că suntem o naţie de plângăcioşi. Nu chiar toţi, jumate! Jumatea ailaltă suntem miştocari.

Miştocarii fac mişto de plângăcioşi, plângăcioşii se plâng de miştocari, că fac mişto de ei. Bugetarii se plâng, privaţii fac mişto de ei. Când se plâng privaţii, fac bugetarii mişto de ei. Fiindcă, văicăreţi sau miştocari, toţi suntem şmecheri. 

Dar, Dumnezeule mare, cine sunt cei de care ne tot plângem? Cine sunt cei pe care îi tot luăm la mişto? Când vei termina inventarul proştilor, incompetenţilor, mincinoşilor, palavragiilor, ticăloşilor, hoţilor, corupţilor, nenorociţilor, idioţilor, cretinilor, derbedeilor, labagiilor, vei avea o surpiză care n-o să-ţi placă deloc – toţi ăştia de care ne plângem şi de care facem mişto suntem noi înşine, poporul român, naţiunea română, locuitorii României, populaţia ţării, luaţi-o cum vreţi. Adică şi eu, subsemnatul, şi tu, cititorulule.

Şi, ca să nu-ţi faci probleme că m-ai înjurat degeaba, îţi voi spune că da, ştiu că există în ţara asta mulţi oameni inteligenţi, competenţi, cinstiţi, oneşti, amabili, educaţi, eficienţi, muc şi sfârc. Pentru ei am o singură întrebare: Unde sunteţi? 

M. Ghiţă Mateucă

În februarie a.c., un domn numit Mihai Ivașcu publică un material de presă, nu contează pe ce site, preluat apoi și purtat ca sfintele moaște ale prostiei fudule prin tot felul de site-uri, sub diverse titluri, dintre care, însă, eu îl prefer pe cel inițial: „De ce e limba română o limbă unică”? Și nu-l prefer așa, de un capriț, de un pamplezir, ci fiindcă vine cu răspunsul inclus: Ca să se mire proștii!

Dacă eu scriu acum o frază, să zicem asta: ”Prostia este periculoasă, fiindcă prostul scoate ceva din context, face o observație stupidă asupra acelui ceva, elaborează ad hoc sau, cel mai adesea, preia o teză cât mai aberantă posibil, și, în cele din urmă, sclipind de suficiență de sine și doldora de certitudini false, se înverșunează agramat și se avântă nebunește în a da și a răspândi soluții dintre cele mai fanteziste, comițând deja un rău aproape ireparabil care, amplificat la scara întregii societăți și, conexat cu tot felul de alte fenomene psiho-sociale și cultural-economice, poate să declanșeze evenimente grave, cu consecințe catastrofale”… deci, dacă eu am scris deja această frază, cu siguranță se vor găsi mulți care să-mi reproșeze, în cel mai bun caz, doar ironic, dar nu exclud deloc varianta grosolană, sau direct obscenă, că: ”Bine, mă, deșteptule, ești tu deștept care te pricepi la toate și faci pe nebunu’ că dai tu lecții la toată lumea, dar cine spune că ai tu dreptate și nu prostul ăla așa cum îl jignești tu pe cel care gândește altfel decât tine”. Și, cu asta, dialogul s-a terminat, comunicarea este blocată, taberele stau față în față, ostilitățile pot să izbucnească oricând.

Gonind pe autostradă cu 130 la oră, apuc să văd, totuşi, un indicator mai aparte, altul decât cele rutiere: MUZEJ MOTOCIKLOV. Atâta tot, adică de ajuns doar pentru a mă nedumeri: Dom’le, ăştia chiar au un muzeu al motocicletei?! Vă daţi seama şi după indicator, nu numai după autostradă, că nu era la noi. Se întâmpla undeva în Slovenia. Ajuns acasă, normal că am dat buzna pe internet. Da, în comuna Vransko, există un muzeu al motocicletei, cu o colecţie de peste 100 de piese, excelent conservate, profesional etalate, cu piese şi subansamble, cu date şi informaţii despre istoria industriei de motociclete, despre modele, despre concursuri, campioni, performanţe etc. Ştiţi cum e cu internetul – îi dai un minut şi-ţi ia toată ora. Şi aşa afli că la Solihull, în Anglia, există Muzeul Naţional al Motocicletei, cu 850 de exponate, etalate pe vreo patru hectare, că în Germania se află ceva asemănător – expoziţii permanente de motociclete în diverse muzee de tehnică şi industrie. Să nu credeţi că la noi nu... Prin 2009, la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, a fost o “expoziţie de motociclete clasice şi de epocă”, deschisă vreo lună şi ceva, despre care citez opinia unuia care a văzut-o:  “din păcate nu pot să o recomand prea călduros. În total sunt 21 de motociclete din care 4 - 5 îngriite şi faine (...) În rest, parcă le-au strâns dintr-un hambar părăsit şi le-au aruncat acolo”. În replică, dau şi opinia altuia, despre muzeul din Slovenia: “Muzeul (…) dispune şi de locuri de cazare ieftine şi restaurant, adică o excursie cu motorul până acolo ar fi perfectă pentru orice motociclist interesat un pic şi de istoria motocicletei, nu numai de cum să te dai pe o roată“.

După ce, în zi de leafă, trăieşti emoţia nervoasă, dar sublimă, că, în fine, şi cardul tău este un card ca toate cardurile, deci, cu banu' pe el, te apropii de bancomat deja întărit sufleteşte. Asta e! Bagi codul, dai să-ți vezi soldul… mda, momentul adevărului, banca și-a luat deja ce i se cuvenea, din... atâta salariu, ți-a rămas doar… atâta, banii tăi... te-ngălbenești puțin, da' trece repede. E, tot e bine! Măcar nu ești singur pe lume. La o adică, poți să te împrumuţi și luna asta la bucăţica aia de plastic. Fiindcă supermarketul a ajuns ca biserica, te duci numai duminica, împreună cu familia, acum te învârţi o oră prin Hale, reuşind performanţa de a umple o jumătate de sacoşă cu numai 150 de lei. Mai cumperi şi de pe platou de vreo 50 de lei, e vremea cireşelor, nu?, plus că pofteşti la nişte cartofi noi înăbuşiţi cu ceapă verde şi mărar... În fine, un sfert de oră cu tramvaiul, te ralaxezi, făcând nişte exerciţii de imaginaţie.